03 Oct Despre voluptatea filosofiei în aer liber și alți demoni

„Îmi place cuvîntul „cutezanță”, fiindcă e solitar, rătăcit 
și deloc la modă, fiindcă pare că are nevoie de un prieten
 și că n-o să respingă pe nimeni dacă se ivește vreunul.”

Robert M. Pirsig. „Zen și arta reparării motocicletei”

***

(Somewhat of a spoiler alert)

Asta e o carte de care m-am tot ferit în ultimii ani. Nu știu de ce, dar trivia de genul “5 000 000 exemplare vîndute” și “carte care a intrat în Cartea recordurilor drept best-sellerul refuzat de 121 edituri” mă țin în general la distanță. La 5 000 000 exemplare vîndute, mă așteptam să fie o carte ușurică, de citit cînd te mai apucă dorul de ducă.

Doar că-n ultimele luni s-a întors să mă bîntuie: mi-a fost recomandată (din nou) de vreo două persoane, pentru ca în ultima zi petrecută-n țară anul ăsta să-mi și fie dăruită-n semn de bun-rămas. Am deschis-o, așadar, în avion, distrată, cu gîndul la Zburători și plaje pustii.

Primele cîteva zeci de pagini nu m-au impresionat cine știe ce: naratorul-personaj principal îmi devenise deja antipatic, cu atitudinea lui de bunic Știe-tot, acțiunea-mi părea ușor lălăită și înecată-n cam toate stereotipiile posibile despre motocicliști. Numai că, după puțină vreme, cam pe cînd naratorul și Chris, fiul lui, se despart de cei doi prieteni care-i însoțeau, s-a întîmplat ceva și n-am mai putut lăsa cartea din mînă.

Acum încerc să găsesc un cuvînt care să descrie cel mai bine ce mi-a inspirat cartea asta și singurul care-mi vine-n minte e “uragan”. Personajul-narator își începe căutările cuminte, temele filosofice (a, da, e roman filosofic :P) sunt introduse și dezvoltate cu calm, aproape matematic (după model clasicist), pentru ca mai apoi naratorul să-nceapă să-și piardă tot mai mult interesul pentru lumea imediat-înconjurătoare și să se lase-n voia gîndurilor care-l poartă spre definirea Calității (conceptul central al dezbaterilor din roman) și care par să se reverse și să se umfle cu voluptatea nebuniei.

Conceptul central al dezbaterilor este acela de Calitate, un termen despre care Pirsig susține că nu poate fi definit. El face o critică a metafizicii occidentale, în special a metodei dialectice de “aflare a adevărului”, respingînd așadar caracterul dual al cunoașterii și susținînd nevoie unei abordări moniste, de inspirație asiatică. Observațiile sale sunt prilejuite de comportamentul aparent inexplicabil al prietenilor săi, John și Silvia, care refuză cu obstinație să-și murdărească mîinile cu repararea motocicletei.

Tot încercînd să-și explice blocajul psihologic al acestora cu privire la acest subiect, naratorul identifică două abordări cu privire la tehnologie – una romantică (cea a prietenilor săi) și una clasică. Aplică mai departe aceeași dihotomie și domeniului mai larg al cercetării științifice, concluzionînd că această separare a celor două atitudini este nu numai inutilă, ci de-a dreptul dăunătoare, blocînd accesul la adevărata cunoaștere. Identifică sursa acestei probleme în îndemnul filosofilor greci de a respinge emoțiile în favoarea unei cunoașteri perfect raționale. Pirsig respinge această nevoie de separare, susținînd chiar că numai o re-unificare a acestora – a componentei romantice (emoțiile) și a celei clasice (rațiunea) – poate duce la o cunoaștere mai profundă:

• “În trecut, universul nostru comun de rațiune a străbătut calea evadării, respingerii lumii romantic iraționale a omului preistoric. Încă de pe vremea lui Socrate a fost necesar să respingem pasiunea, emoțiile, pentru a elibera gîndirea rațională în scopul unei înțelegeri a legilor naturii fără precedent pînă atunci. Acum este vremea să avansăm pe calea înțelegerii naturii reasimilînd acele pasiuni altădată evitate […] Avem artiști fără cunoștere științifică și oameni de știință fără cunoaștere artistică și amîndouă categoriile nu conștientizează gravitatea spirituală a stării de fapt. […] S-a făcut de mult vremea pentru unificarea reală a artei și tehnologiei.” (p. 291-292)

Rațiunea convențională a devenit inadecvată, nu mai are puterea să cuprindă întreaga experiență umană, așadar omul modern are deseori sentimentul că totul e cu susul în jos și se refugiază în zone iraționale ale gîndirii, precum “ocultism, misticism, transe produse de droguri și alte asemenea”.  De aceea, susține el, e cu atît mai multă nevoie de această reunificare a afectului cu intelectul, de o abordare monistă a procesului cunoașterii.

Multe dintre dezbaterile pornesc de la reminiscențele autorului cu privire la un ego anterior al său, identificat în carte sub numele de Phaedrus (Dialogurile lui Platon). Pe măsură ce dezbaterea filosofică prinde contur, începe să devină foarte vizibilă și o altă scindare de tipul clasic/romantic, pe care naratorul nu pare să o conștientizeze – cea a propriei personalități: pe de-o parte el, naratorul, o minte clasică și potolită, motociclistul și tatăl precaut, și pe de altă parte Phaedrus – lupul năvalnic și flămînd de cunoaștere –, scindare care dă un iz de ipocrizie întregii argumentații privitoare la Calitatea monistă.

Pe tot parcursul romanului am tot avut senzația că ceva nu se leagă. În primele trei sferturi din roman, era acut sentimentul că asist la un curs – interesant, dar rigid și autosuficient – de reparere filosofică a motocicletei: cu mișcările perfect controlate ale unui mecanic desăvîrșit, naratorul purcede la analiza detaliată a unor teme pe care le disecă și le vîră apoi cu grijă în cutiuțele lor, fără drept de apel. Asemeni unui profesor cîndva strălucit, acum blazat și autoritar, care este perfect închis în sine.

Nu mică mi-a fost mirarea cînd, în ultima parte a cărții, toate inadvertențele astea, precum și aparentele stîngăcii în stilul narativ și construcția personajelor s-au dovedit a nu fi deloc accidentale… Nu știu ce-aș putea spune mai mult decît că n-am mai fost de mult păcălită cu-atîta nerușinare și ușurință :P.

Am citit cartea asta cu-aceeași înfrigurare cu care mi-am citit primele cărți în copilărie. Am stat mai tot timpul cu pixul și post-it-urile lîngă mine (aș fi scris direct pe ea, dar nu suport să-mi murdăresc cărțile) și-am făcut pauze tot la cîteva pagini de luat notițe, cugetat și cercetat… Spre ultimele pagini, am închis-o și-am pus-o deoparte cîteva zile, pentru că nu voiam s-o termin.

Aș mai avea multe de spus și de scris, dar mai păstrez cîte ceva și pentru mine :P. Aș vrea să mai spun, de exemplu, că încă port cartea-n geantă și mai citesc din cînd în cînd cîte-un paragraf (n-are farmec să-mi citesc notițele, am nevoie de carte-n mîini, ca s-o pipăi, și de litere tipărite-n fața ochilor ca să le simt gustul). Aș vrea să mai zic că mă trec încă fiori cînd mă gîndesc la ultimele treizeci-patruzeci de pagini, la felul cum Chris și tată-său se regăsesc în ochiul uraganului (metaforic vorbind), la felul cum e descrisă frumoasa nebunie a lui Phaedrus și reintrările lui în scenă, la voluptatea aia de care scriam și-n titlu, a filosofiei nebune…Toată căutarea aia impetuoasă a lui Phaedrus, nevoia lui de-a defini prin non-definire Calitatea, este scrisă parcă cu-aceeași pasiune cu care mîngîi un trup gol și fierbinte de femeie. Totul se desfășoară rapid, c-o forță răvășitoare, și te lasă la sfîrșit buimăcit, extaziat și dorindu-ți mai mult.

Catharsis.

***

• „I se părea că instituții precum școlile, bisericile, guvernele și organizațiile politice de orice fel au tendința să direcționeze gîndul către un obiectiv mai degrabă decît spre adevăr, în scopul de a-și perpetua funcțiile proprii și pentru a-i controla pe indivizii aflați în slujba acestor funcții. A ajuns să-și vadă eșecul prematur ca pe o evadare norocoasă, o eliberare accidentală dintr-o capcană făcută pentru el și a rămas foarte circumspect față de adevărurile instituționalizate pe tot restul vieții.” (p. 127)
• „Te confrunți cu marele necunoscut, cu vidul din întreaga gîndire occidentală. Îți trebuie idei, ipoteze. Metoda științifică tradițională, din păcate, încă n-a ajuns să spună de unde se poate face rost de ipoteze în plus. Metoda științifică tradițională a fost mereu, la apogeu, în mare parte ulterioară. E bună ca să testezi adevărul a ceea ce crezi că știi, dar nu poate să-ți spună încotro să te îndrepți, decît dacă te îndrepți spre același loc ca și mai înainte. Creativitatea, originalitatea, inventivitatea, intuiția, imaginația – „deblocarea”, cu alte cuvinte – nu țin deloc de domeniul său.” (p. 279)